Jurnal 27.13


Tocmai am pus pe foc dulapul bunicii, din '72. Foarte ciudat, într-un sertar parcă e o geantă, repede deschid şi o scot din flăcari, e puţin colorată în mov şi pe la colţuri un roşu tocit, cam mică pentru o geantă, în interior o valiză, o chestie cu o formă ciudată ce pare a fi oţel inscripţionat cu nişte litere mici şi necunoscute, o bucată de aur murdar estimat la 27 de kg, trei perechi de chei fiecare pentru o maşină şi o hartă cu locaţia lor. Încerc să deschid valiza, se aude un zgomot ciudat şi printr-o gaură îşi face apariţia un şarpe subţire şi de un metru, încerc să îl lovesc cu un fier găsit prin încăpere dar nu îl nimeresc, reuşeşte să ajungă la nişte lemne unde se şi ascunde, la un moment dat sunt atacat de cineva care trage cu săgeţi mici, la un capăt ascuţite, la altul cu pene, mă rostogolesc, mă dau peste cap, prind săgeata şi ies afară după persoană, prea târziu, deja a dispărut după colţ.




Jurnal 28.13

Joi. Ora 3. Iar am băut. Aseară am vorbit cu bunica la telefon, e moartă de 8 ani, mi-a promis că vine. Am visat dude coapte şi înflorite, erau albastre. Plouă, aştept vara. Am găsit cartea pe care o caut de 2 ani, era pe noptieră, nu are titlu şi nici coperţi, doar poze. Încă mă gândesc la misterul dulapului; de ce nu arde ? ce scrie pe chestia aia din oţel ? cine e persoana care m a atacat ?

Încercând să desluşesc un mister, îmi scârţâie o uşă, credeam că a înviat vântul, l-am sechestrat şi ucis acum 3 luni. Aud un glas înfundat, e glasul liniştii, îmi cere să-i vorbesc. Cum să fac asta, nu cunosc cuvinte. O siluetă îşi face apariţia în uşă, lumina răsare din spatele ei şi privesc conturul desenat cu raze, ce îmi dansa foarte suav în ochii ameţiţi de emoţii. Ridică o mână şi îmi face un semn să mă îndrept spre ea. Foarte hipnotizat mă îndrept spre ea. Mă împiedic de un cablu şi cad în cap spărgându-l în 3 locuri simetrice. În acel moment mă trezesc pe un câmp cu flori, privesc cerul ce se mişcă în jurul unor nori albi şi de diferite forme, miroase a struguri copţi, culeşi, parfumaţi, mângâiaţi, zdrobiţi şi lăsaţi să-şi trăiască viaţa în diferite vase.



Jurnal 28.14

13 ale lunii. Nu ştiu ce lună, încă visez. Posibil să fie plină, ochi, de fericire. Aseară am vizitat monumentul istoric din curte, privindu-l 3 ore şi ceva am realizat că sunt la capătul drumului. Am ieşit din porumb, pesemne că am greşit drumul, sau poate, nu. Plouă. Ce bine ! Nu a mai plouat de ceva vreme. Îmi era dor de lacrima ei, rece şi dulce. Am savurat-o până mi-a ajuns în glezne, apoi m-am ascuns sub un rezervor ruginit. Aştept să cadă, să-mi strivească gândul. Razele lunii, trecute printr-o gaură bine definită de picăturile ploii, îmi mângâie capul, chiar încălzindu-l pe aici şi pe acolo, adică în câteva locuri unde se ascundeau gândurile. Tună ! Un fulger se înfige în dealul - unde obişnuiau să se joace cei mici, acum au crescut, au uitat de joacă, sunt nesimţiţi, inteligenţi, înşelători, prefăcuţi - verde şi rămâne acolo, aşteptând pe cineva să-l scoată din pământ.

Îmi bate soarele în geam, cu un buchet de raze trandafirii. Iar flori, pentru cine ? Zâmbesc haotic. Mâncând dintr-un măr abia cules, înţeleg sensul labirintului fermecat.



Jurnal 28.15

23. Târziu. Vorbesc singur. Atât de linişte încât îmi pare că totul e mort. Citesc. Citesc rânduri ascunse prin pereţi. Azi am fost la râu, simţeam un parfum venit dintre copaci. Totul era colorat în curcubee. Am adormit pe o piatră, în mijloc. M-am trezit în vise rătăcite şi reci. Se făcuse noapte din senin, vuiete răscoleau crengile copacilor, o noapte cenuşie, totul pentru câteva secunde. În acest timp s-au întâmplat lucruri, nu găsesc cuvinte pentru ele, îmi tremură vocea şi mâinile.

În dimineaţa asta, când soarele răsare peste şoapte ascunse prin sertare, îmi plouă în palme şi totul se transformă în verde. Un verde crud, uitat de timpul rătăcit prin tine, un verde dintr-o floare aşternută pe un trup părăsit de suflet. Dar verdele ăsta mă înspăimântă, îmi dă senzaţii de derută, mă rătăceşte în amintire şi simt un dor de ducă.



Jurnal 28.16

Lună plină. Am privit-o până am orbit. Într-un final am adormit în scaun, legănat de melodii. Dimineaţa îmi pare nouă, perfectă pentru gânduri aşternute pe hârtie. Foi răvăşite prin încăpere fără sens, diferite scheme şi notiţe zac adormite pe masa cenuşie. Plouă. Plouă cu sunete ce-mi bat în fereastră. Ce tandru, bolnav, parfum de femeie!



Jurnal 28.17

Se face noapte şi tremur aşteptând pe prispă. A plouat din prima clipă a răsăritului. Am numărat picăturile ce cădeau într-o oală, am făcut o statistică încercând să înţeleg sensul, fiecare avea un sunet diferit, melodia vieţii se aude pentru fiecare într-un fel sau altul, după caz, spaţiu şi moment.
La 12 fix am servit un ceai de fructe şi legume, mi-am amintit de ziua anului ce a trecut, animalul meu domesticit şi de decesul celor două. Am plâns 10 minute în palme şi am adormit. Am visat flori şi raţe. M-a trezit ploaia şi scârţâitul porţii. Poştaşul. Un pachet colorat venit din meleaguri internaţionale. Flori, frunze şi hârtie. Se face noapte şi tremur aşteptând pe prispă, să vină iar o zi în viaţă.



Jurnal 28.18

Marţi. 15. Visându-mă copil, m-am trezit speriat şi plin de transpiraţii reci, la masa de lucru. Aici obişnuiesc să adorm, după câteva sticle şi scrieri ratate, fără sens. Cu o zi în urmă, am cutezat să ies din casă. Nu mai aveam băutură. Drumul mi-a părut o eternitate. Fiinţe grăbite, urâte, fără piele, îşi scormoneau cu ghearele prin creieri după gânduri lugubre. Gânduri ce se auzeau în ecou, ca dintr-o cameră închisă ori un culoar lung şi fără sfârşit, fiecare aducându-mi în faţa ochilor câte o secvenţă din filmul vieţii creaturii. Mi-am pus mâinile la urechi şi, privind în jos, îmi număram paşii. Revenit acasă, am închis uşa cu multe zăvoare. Am stat rezemat de ea, pentru o clipă, zâmbind. Linişte!



Jurnal 29.13

Vineri. 1. Chiar prima zi. M-am trezit de dimineaţă pe prispă, băusem aseară, iar. Parcă ar fi ceva nou. Câteodată mă gândesc de ce mai vorbesc despre asta, doar face parte din rutină. Plouase noaptea, rău. Mereu scriu în jurnal când plouă ori când beau. De ce? Ce legătură are apa, sau cu cine? Eram lungit peste ultimele trepte noroite. Aşezat calculat şi perpendicular, am deschis uşurel ochii capului greu să privesc răsăritul. Vedeam doar lemne şi două rândunele legănându-se pe o pânză de păianjen, după care au mai urmat...S-a golit şi asta! Tiii, ce nebunie. Crezi că trece timpul repede? Dar eu când scriu în jurnalul ăsta, e deja seară, şi deja s-au golit trei.

să taci, tu, sticlă!
nu-mi vorbi despre fiinţă.
eşti barbară şi neclară,
când te scot din poieniţă.

Mi-a venit, aşa, din beznă. Merg să iau alta.



Jurnal 29.14

31. E noapte. E tot noapte de ceva vreme. Atât de noapte, încât am uitat cum arată soarele, cum se strecoară razele tiptil pe sub fereastra puţin zgâită, cum miroase, cum se mişcă norii. Am uitat cum se tăvălesc albinele prin flori, cum învârte vântul frunzele.
Am plecat într-o călătorie acum ceva vreme. Am plecat nepregătit şi fără să ştiu unde merg. Am urmat semnele, dar într-un final m-am rătăcit. Opririle dese, la fiecare încâlcitură de drumuri, îmi ofereau o nelinişte interioară, în special în zona creierilor, ce pluteau într-o baie de aburi cu aromă de struguri. Sticluţele cu esenţe tari sunt goale, şi asta stinge sensul călătoriei.
Fiinţele inteligente, spun despre esenţele tari că se ţin în sticle mici. Eu cred că e doar o afacere.



Jurnal 29.15

Iunie. 13. Nu mai ştiu ziua. Rânjesc ochii în tavanul înstelat cu chestii mici şi colorate. Liniştea e deranjată de paşii unui păianjen ce traversa camera cu prada în gură. Am spus în gură, şi asta îmi aminteşte de buzele ei senzuale şi calde, să nu mai zic catifelate şi dulci.
Era într-o toamnă, sau mai bine zis abia începea toamna. Ploile dădeau târcoale anunţând frig şi tristeţe. Lungită pe patul imens, aproape goală, savura dintr-o îngheţată gemând şi foindu-se mai tot timpul. Faptul că îngheţata îi acoperea în totalitate buzele şi că se scurgea pe gât ca o cascadă explodând peste sânii fantastici, obraznici, isterici, catifelaţi, moi... mă înebunea teribil. Şi mai erau ochii, pitiţi după nişte sprâncene arcuite şi aproape subţiri, te urmăreau prin toată camera, în vis sau realitate. Culoarea lor neidentificată, mereu schimbătoare, îţi dădea o anumită stare, nu pot să exprim ce stare, dar aveai senzaţia că te vede până în adâncul sufletului şi că îţi aude gândul. Pe vremea aia eram la scoală. Mă furişam prin spatele casei, când soarele cobora peste deal, să privesc prin fereastra mea magică peisaje ce le visam noaptea. Mereu mă trezeam tulburat din această cauză. Până într-o zi când a plecat, ulterior am aflat că plecase la studii peste hotare, dar eu am aşteptat cu speranţa în braţe.
A început ploaia şi în acelaşi timp am rămas fără băutură. Se crapă de ziuă, lumina forţează intrarea în cameră pe lângă cârpele ce îmi acoperă fereastra. Am uitat de pastile, îmi tremură mâinile iar nesomnul ăsta nu îmi dă pace.