Schiţă dintr-o minte deranjată

Era într-o vineri. Ploua, ca în fiecare vineri. Mă plimbam. Gândul îmi şoptea direcţiile. Soarele plângea ascuns în nori, trist şi cu gânduri sinucigaşe. Timpul se scurgea prin vene precum ploaia prin burlane. Străzile ude şi pavate cu pietre în forme bizare, îmi păreau sau nu, pline cu umbre mişcătoare, forme diferite cu/fără feţe. Obişnuiam să mă aşez pe cele două trepte ale scării din intrarea în casa părăsită şi să mă cert cu gândul, să privesc ce trece şi ce vine, ce zboară prin cer, spre cer, din cer, să vorbesc singur, să vorbesc cu ele, să număr frunzele uscate şi prăbuşite de pietre. Dar azi e diferit. De ce diferit ?!

Începutul îmi pare straniu. După un vis negru şi rece, în care toate personajele îmi erau cunoscute -erau cunoştinţe vechi, noi, vii şi moarte- m-am trezit înfrigurat şi întins în bucătărie, pe gresia udă de la apa ce curgea din chiuveta aflată în partea opusă a încăperii. Tăcerea se pierde printre picăturile de apă ce penetrează întunericul cu sunetele asurzitoare. Un miros de flori uscate şi mucegai, rătăceşte prin colţurile negre şi crăpate până la cărămidă, uşor umbrite în câteva locuri. Abia m-am ridicat. Sprijinit în mâini, privesc masa din faţa ochilor ocupată haotic de hârtii; foi albe, scrise, cenuşii, pătate de cafea, de vin, de apă murdară, de scrum, foi arse, foi mototolite. Privesc aburul -rece sau cald, nu ştiu- ce îmi iese din gură la fiecare suflare greoaie. Îmi simt mâinile reci, de o culoare ce bat spre violet, abia răspund la comenzi cât să îmi aprind o ţigară. Mişcări lente. Deplasarea până la fereastră îmi pare o eternitate. Încăperea se micşorează, formând un hol lung, strâmt, cât să te sprijini de pereţi cu mâinile şi întunecat, uşor atins în câteva locuri de lumina din capătul opus. Sunetul târşâitului de picioare ce intră în contact cu apa îmi pare o melodie rece şi infinită. Să nu priveşti înapoi! Grăbesc pasul. Aproape de fereastră. Am întins o mână spre lemnul crăpat şi vopsit în verde. Holul se lungea tot mai mult. Şi atunci am privit. Umbre cu gheare şi forme ciudate se miscă pe pereţi şi scot sunete stridente, mă atrag, mă cheamă să merg cu ele. Un vânt îmi mângâie părul şi mă scoate din hipnoză. Se aşterne liniştea peste întunericul din cameră. Ţigara îmi ardea degetele. Abia acum o simt.

Dar cine eşti ? În faţa mea este o terasă, încadrată simetric între patru stâlpi de fier rece ca gheaţa inimii ce-mi bate haotic ca o melodie stricată. Nemişcat, zăresc peisajul fantastic ce îmi mângâie ochii; un apus roşu brăzda cerul, o combinaţie perfectă între început de ploaie şi sfârşit de lume, toate însoţite de un vânt constant. O balustradă aproape rotundă, împresurată cu crengi şi frunze mişcătoare ce căpătau diferite forme atrăgându-mă spre ele.

Ai vrea să zbori ? Şi am păşit pe terasă. În acel moment, înaintând spre balustradă, decorul sinucigaş se schimbă. M-am trezit într-o grădină cu flori colorate, parfumate şi minunate, flori zâmbitoare, vorbitoare şi calde. Soarele străluceşte dintr-un cer perfect colorat în albastru deschis.
Să fie adevărat sau mintea e-n fantasmă ? Florile astea parfumate parcă au ceva ascuns, parcă zâmbetele sunt desenate. Un tablou mare cât tot universul. Măşti. Totul e o mască.
O potecă pavată cu pietre, printre care iarba verde se lungea spre soare. Potecă ce şerpuia oprindu-se în uşa unei case cu ferestre blocate de scânduri bătute în cuie, în formă de X. Pentru o clipă, îşi face apariţia o siluetă de copil ce se plimbă pe tricicletă zâmbind. Dispariţia lui în casă mă face să-l urmez fără nicio analiză asupra acestui fapt, parcă eram hipnotizat. Aproape instantaneu m-am trezit în casă, unde totul e împăienjenit şi acoperit cu cearşeafuri albe spre cenuşiu. Un scârţâit de roţi îmi atrage atenţia spre un hol mare, unde silueta de copil, plimbându-se în cercuri, fredona o melodie şi râdea. Doar trei paşi am făcut şi copilul dispare printr-un perete. În acel moment atmosfera se schimbă. Totul prinde viaţă. Pe o melodie în fundal pereţii se îmbracă în tablouri, masa cu tacâmuri, biblioteca cu cărţi, iar scaunele cu oameni. Doar trei la număr. Urmau să cineze. O familie. El, ea şi cel mic. Silueta de copil, chiar el. Paşesc în jurul lor, în jurul mesei, şi nimeni nu mă vede. Chiar încerc să îi ating dar mâna trece prin ei. Liniştea oribilă a încăperii e deranjată de zgomotele tacâmurilor iar mai apoi de stăpânul mesei ce se adresează celui mic

- Ai mâncat destul. Mergi în camera ta!

Fără comentarii, aşează furculiţa pe masă şi coboară de pe scaunul înalt, se îndreaptă spre scările întunecate urcând încet. În tot acest timp m-a privit în ochi, o privire adâncă ce o simţeam cotrobăind şi strigând prin creierii mei. Nu mai vreau!

- Oribil. Hai, strânge masa! se adresă femeii

Şi-a aprins o ţigară. Trăgea cu sete din ea. Îşi frământa mâinile şi o privea pe sub sprâncene cum strângea şi căra farfuriile spre bucătărie. Îi simţeam gândurile diabolice. Şi nu a durat mult. Când ţigara îi ardea degetele, a explodat și s-a ridicat de pe scaun năvălind spre bucătărie, unde s-a oprit direct în părul ei trăgând-o peste masă. În zadar încerc să mă opun căci nimic nu are sens, nimic nu e real, nu are culoare, muzică sau miros, poate nu sunt aici, poate delirez pe treptele casei părăsite. Gemetele femeii, lacrimile ce nu ieşeau niciodată la suprafaţă şi zgomotul hainelor sfâşiate, întunecau încăperea.

- Scârbă! Totul se întâmplă din cauza ta. ţipa bărbatul lovind-o cu pumnii

Într-un final s-a prăbuşit peste gresia udă de la apa ce curgea din chiuvetă. El, stând nemişcat cu pumnii însângeraţi, respira haotic şi o privea preţ de o ţigară, apoi îndreptându-şi privirea spre treptele din camera alăturată porneşte spre cel mic bolborosind

- Am poftă de altceva.

L-am urmat pe treptele de lemn, fiecare avea o culoare închisă şi un sunet specific. Tablouri agăţate, cu portrete ce exprimă diferite stări, doar ele ştiu istoria acestor scări şi câte persoane s-au perindat pe ele. Parcă simţeam cum cel mic stătea ghemuit pe primele trepte, cu genunchii la bărbie, ascultând discuţiile violente dintre cei doi indivizi maturi sperând că stăpânul nu va urca la el să-i spună povestea. Uşa era puţin deschisă. El, stănd în prag, împinge cu două degete uşa şi spune zâmbind

- Am venit să-ţi spun povestea înainte de culcare.

Cel mic era pitit sub pat. Odată cu deschiderea uşii, ce avea un scârţâit de-ţi muta creierii din suport, un fel de preludiu la ce urma să se întâmple, i-am zărit ochii sticloşi şi tăcuţi ce priveau paşii individului, care se plimba prin toată camera oprindu-se în dreptul lui. Brusc se apleacă. Privindu-l în ochi râzând îl înşfacă aruncându-l pe pat. Spectacolul terifiant avea să înceapă iar eu eram martor. De la gemete ascuţite şi zâmbete bolnave până la suflări greoaie şi marcaje psihice, toate fac parte din scenariu, mai lipsesc actorii pentru mime, dar nu sunt. Scârţâitul uşii deranjează acţiunea. O lamă de trei degete cu o lungime de 35 de centimetri îi străpunge, prin spate, inima neagră a individului ieşind pe cealaltă parte. La capătul lamei aflându-se un măner strâns bine în mâna ei. Puţin cocoşată, cu faţa plină de sânge, cu ochii mari şi vineţi răsucea cuţitul şoptindu-i la ureche

- Azi nu mai spui povestea!

Interiorul camerei se colora într-un roşu aprins ce dădea o lumină şi căldură uitată de ceva vreme. Cei doi stau pe marginea patului tăcuţi şi îmbrăţişaţi, viu coloraţi în roşu, legănându-se, odihnindu-se, privindu-l. Nu mult a durat până ce au început să târască hoitul, într-un sac de plastic, spre pivniţa casei unde au dispărut cu toţii. Sunetul simetric al capului ce se lovea de fiecare treaptă avea un ecou fantastic în toată casa. M-am îndreptat spre ieşire. Am deschis uşa şi am privit înapoi. Cel mic era pe tricicletă fredonând o melodie, aceeaşi dar cu un timbru diferit. Închizând uşa m-am aşezat pe cele două trepte ale scării şi priveam cerul. Un apus roşu.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu