1727

Toamnă spre iarnă. M-am prăbuşit într-o prăpastie fără sfârşit şi nu vreau să dezamăgesc pe ei, cei care mă cred. Azi am ajuns pentru prima oara pentru că abia acum e gata maşinăria de călătorie în trecutul pierdut şi vreau să schimb viitorul lor, la început e frică pentru că eşti străin dar cu timpul te relaxezi.

Şi astfel ajung aici şi să nu crezi că e vis, în toamna lui 1727 unde totul e înflorit chiar şi toamna, perele sunt coapte pentru a patra oară iar pe jos nu sunt frunze niciodată pentru că nu cunosc bătrâneţea, nu există culori reci, totul e foarte cald şi plin de linişte iar când trec pe lângă copacii bătrâni chiar pot să aud cum îmi spun "bună ziua", iarba mereu verde mă gâdilă în tălpi la fiecare pas pe care îl fac, probabil asta e explicaţia de ce sunt mereu cu zâmbetul pe buze.

Ajung lângă un lac cu o insulă în mijloc unde sunt multe raţe verzi şi opt lebede albastre, toate se jucau acolo un joc de care nu am auzit, ele îi spuneau "jocul libertăţii". La un moment dat o lebădă roşie se aruncă în apă şi porneşte spre mine într-un dans foarte frumos, la numai patru metri de mal îmi dau seama că e o sirenă cu părul şi ochii foarte negri şi treptat începe să iasă din apă, la dracu, e jumătate goală, cu sânii atât de perfecţi încât nici nu mai ştiu cum arătau şi cu o voce atât de frumoasă îmi spune:

- Tinere călător pot să te salut? Hai cu mine în apă să ne jucăm! Îţi place libertatea? Îndrăzneşte.

În acel moment m-am speriat şi am fugit dar pe drum mă gândeam de ce am făcut-o, de ce îmi era frică, de libertatea lor sau de culoarea calda a lebedei, de dansul văzut sau de culoarea părului şi ochii sirenei sau poate îmi era frică că nu o să mai vreau să plec de acolo. Şi tot pe gânduri, până ajung la un copac cu o formă foarte ciudată şi uscat, fără frunze şi flori, fără viaţă, pe o ramură groasă şi dreaptă stă o bufniţă jumătate albă jumătate neagră, cu un plasture la ochiul stâng, o aripă puţin frântă şi un picior mai scurt. Stau puţin şi privesc apoi foarte timid o întreb:

- Dragă bufniţă, ce se întâmplă cu tine ?

Puţină linişte şi apoi îmi răspunde foarte încet şi cu ură

- Au fost oamenii pe aici !

Şi atunci am considerat că e timpul să ma întorc la maşinărie şi să las totul aşa cum este; cald, linişte, liber, dans, colorat şi plăcut.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Oare, de ce 1727?
Avem nevoie de curaj pentru a pasi intr-o alta lume, diferita de cea traita pana atunci, dar inevitabil ajungem in acelasi loc din care am plecat, constatand ca nu exista perfectiunea nicaieri.

K.G.Pirel spunea...

da, oare de ce 1727 ?
viata e un cerc, mereu ne intoarcem de unde am plecat.

Anonim spunea...

hai, nu ma lasa in suspans!
de ce 1727?

K.G.Pirel spunea...

nu pot, anumite lucruri trebuie sa ramana asa cum sunt.

Trimiteți un comentariu