Jurnal 28.14

13 ale lunii. Nu ştiu ce lună, încă visez. Posibil să fie plină...ochi, de fericire. Aseară am vizitat monumentul istoric din curte, privindu-l 3 ore şi ceva am realizat că sunt la capătul drumului. Am ieşit din porumb, pesemne că am greşit drumul, sau poate nu. Plouă. Ce bine ! Nu a mai plouat de ceva vreme. Îmi era dor de lacrima ei rece şi dulce. Am savurat-o până mi-a ajuns în glezne, apoi m-am ascuns sub un rezervor ruginit. Aştept să cadă, să-mi strivească gândul. Razele lunii, trecute printr-o gaură bine definită de picăturile ploii, îmi mângâie capul, chiar încălzindu-l pe aici şi pe acolo, adică în câteva locuri unde se ascundeau gândurile. Tună ! Un fulger se înfige în dealul - unde obişnuiau să se joace cei mici, acum au crescut, au uitat de joacă, sunt nesimţiţi, inteligenţi, înşelători, prefăcuţi - verde şi rămâne acolo, aşteptând pe cineva să-l scoată din pământ.

Îmi bate soarele în geam cu un buchet de raze trandafirii. Iar flori. Pentru cine ? Zâmbesc haotic. Mâncând dintr-un măr abia cules, înţeleg sensul labirintului fermecat.