Cercul

Şi, totul a început acum 7 ani când îmi luam la revedere. E o zi simplă şi cu soare, toată noaptea a plouat, am visat zgomote ciudate venite din frunzele bătute foarte violent de ploaia ajunsă de niciunde, lacrimile lor sunt duse de vântul furios direct în plasticul ce îmi acoperea fereastra, e prima oară când visez.

Aproape de zâmbetul soarelui, mă trezeşte un telefon de la o persoană ce-mi propune o întâlnire, discuţia a durat câteva ceasuri, poate bune, poate rele, nu ştiu, nu ştiu nici dacă e vis sau realitate, ştiu că ceasul se oprise la ora şapte. În jurul meu e o linişte suspicios de deplină, până când o uşă scârţâie fiind împinsă de razele strălucite şi călduţe ce urmau să-mi acopere camera puţin câte puţin.

- Vrei o cafea ? întreabă zâmbitoare raza de soare
- Nu, nu îmi place !
- Atunci vrei să vorbeşti cu mine ?
- Nu îmi plac vorbele de dimineaţă! îi răspund răutăcios

Camera se răcoreşte, privesc spre geamul bătut în cuie şi văd păsărele zgomotoase, nişte flori ce se desfac şi primesc lumina soarelui, pe masă e o sticlă de vin nedesfăcută, scapată cu viaţă. Vreau să plec, trecând prin holul întunecat şi prea rece, cel ce desparte visul de realitate, aud o voce ce cantă foarte suav şi drăgăstos, cred că e însoţită de un pian şi o vioară, mă opresc în faţa oglinzii unde văd o persoană, puţin cunoscută, ce îmi spune:

Floare-n vânt,
Cireaşă coaptă
Eşti pe drum ?
Hai vino odată !

Zâmbesc ironic şi plec spre uşa care e mai frumoasă ca niciodată, şi atunci o amintire îmi luminează palmele ce se umezise din cauza oglinzii. Îi ating foarte tandru clanţa, ce plăcere, se deschide, un scârţâit melodios şi apoi o lumină plăcută şi caldă, un pas, un vânt zglobiu, miros de frunze coapte, miros de flori plouate.

Am plecat la drum, un drum lung, poate fără sfârşit, poate fără început, un drum visat mereu în nopţi triste de mai, de martie, de mine, de tine, un drum spre fericire. Aleg să fug pe drumul pavat cu petale mov şi mişcătoare, doar ajung la prima curbă înclinată uşor spre dreapta şi întâlnesc o persoană foarte cunoscută şi plăcută, miroase ciudat, iar pantalonii îi sunt roşii, se asortau cu ochii ce clipesc foarte des şi obraznic. Nu avem nici o dicuţie, întinde braţul şi apoi un deget spre un drum prăfuit, pietros şi puţin întunecat pe alocuri. O secundă a durat, cât să privesc drumul şi apoi persoana a dispărut.

Refuzând îndrumarea ei, îmi continui fuga pe drumul cu petale până când se termină brusc şi începe un câmp cu flori foarte colorate, calde, reci, înflorite, lăsate, înclinate, fericite şi urâte. Aici miroase a cântec, a dragoste, a piersici şi a viaţă, nişte mieluşei zburdau printre norii poposiţi să culeagă flori pentru ploaia ce urma să mângâie pământul într-un moment ce va veni. Razele soarelui coboară tiptil şi gâdilă norii, în momentul următor încep să râdă şi să alerge haotic printre flori împresurând mieluşeii cu care se prind într-o horă fabuloasă. Aş vrea şi eu să mă pierd prin bucuria lor dar nu îndrăznesc să calc pe flori, la un moment dat mă îmbrânceşte din spate un nor, îmi pierd echilibrul şi alunec peste el, mă ridică peste câmpul cu flori purtându-mă printre picături de ploaie uşor calde şi plăcut mirositoare, simţeam la fiecare atingere o tresărire, o amintire, un miros cunoscut, un miros necunoscut, un zâmbet pierdut şi toate pe un fundal melodios. După o plimbare plăcută, norul mă coboară pe partea cealaltă a câmpului cu flori unde se continua drumul cu petale, îmi face cu mâna şi se întoarce la prietenii lui, mai privesc puţin orizontul apoi plec mai departe.

Târâindu-mi picioarele prin petale, îmi amintesc de vocea aproape caldă din telefon, dintre multele cuvinte spuse îmi amintesc doar atât:

Vis turbat pierdut în stele,
Se arată din petale
Răvăşind o noapte albă,
Iar din flori de izmă verde
O prinţesă împleteşte
Un sărut cu gust de mure.
În sfârşit, apare luna
Şi în palme te-ncălzeşte,
Iar din ochi îţi fură lacrimi
Într-o noapte de septembrie.

Petalele sunt din ce în ce mai rare, drumul se termină, un miros de flori coapte şi plouate, un vânt zglobiu, o uşă îmi zâmbeşte, un scârţâit melodios, o voce ce cântă suav şi drăgăstos, o oglindă, o sticlă de vin ce urmează a fi citită. Viaţa e un cerc.

6 comentarii:

Anonim spunea...

inca mai ai puterea sa visezi...cotidianul nu reuseste sa-ti franga zborul...fericitule, ma bucur pentru tine...mi-ai amintit de fereastra pe care obisnuiam sa evadez in bratele intunericului si sa dansez printre stele...si ce mult bine imi aducea asta, cata liniste...a fost candva...eh
:)
weekend linistit

K.G.Pirel spunea...

cu plăcere, la fel.
dar ce te reţine să nu mai evadezi ?

Anonim spunea...

pirel, nu am crezut ca insemnarile imi vor fi puse sub lupa, nu am crezut ca o greseala gramaticala naste jigniri...
am facut greseala sa cred ca fiecare om va cauta in insemnarile mele mesajul de dincolo de cuvinte...
mai evadez pirel, mai evadez ...dar o fac in tacere
:)

Anonim spunea...

E grea asteptarea, ceva sa se-ntample,
Tot speri ca se-ndreapta si poti sa te-ntorci,
La viata tihnita cu soare-n oglinda,
Cu flori si petale si fluturi de foc.

Anonim spunea...

Nichita Stănescu

Lună în câmp
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Anonim spunea...

Ce grea i aşteptarea,
Ce tristă i tristeţea,
Speranţa tot moare
Cu timpul ce aştepţi.
De te ai întoarce la viaţa
Cu flori şi petale,
Oglinda din soare în mii s ar crăpa
Iar fluturi de foc în lume ar scăpa.

Trimiteți un comentariu