Jurnal 29.15

Iunie. 13. Nu mai ştiu ziua. Rânjesc ochii în tavanul înstelat cu chestii mici şi colorate. Liniştea e deranjată de paşii unui păianjen ce traversa camera cu prada în gură. Am spus în gură, şi asta îmi aminteşte de buzele ei senzuale şi calde, să nu mai zic catifelate şi dulci.
Era într-o toamnă, sau mai bine zis abia începea toamna. Ploile dădeau târcoale anunţând frig şi tristeţe. Lungită pe patul imens, aproape goală, savura dintr-o îngheţată gemând şi foindu-se mai tot timpul. Faptul că îngheţata îi acoperea în totalitate buzele şi că se scurgea pe gât ca o cascadă explodând peste sânii fantastici, obraznici, isterici, catifelaţi, moi... mă înebunea teribil. Şi mai erau ochii, pitiţi după nişte sprâncene arcuite şi aproape subţiri, te urmăreau prin toată camera, în vis sau realitate. Culoarea lor neidentificată, mereu schimbătoare, îţi dădea o anumită stare, nu pot să exprim ce stare, dar aveai senzaţia că te vede până în adâncul sufletului şi că îţi aude gândul. Pe vremea aia eram la scoală. Mă furişam prin spatele casei, când soarele cobora peste deal, să privesc prin fereastra mea magică peisaje ce le visam noaptea. Mereu mă trezeam tulburat din această cauză. Până într-o zi când a plecat, ulterior am aflat că plecase la studii peste hotare, dar eu am aşteptat cu speranţa în braţe.
A început ploaia şi în acelaşi timp am rămas fără băutură. Se crapă de ziuă, lumina forţează intrarea în cameră pe lângă cârpele ce îmi acoperă fereastra. Am uitat de pastile, îmi tremură  mâinile iar nesomnul ăsta nu îmi dă pace.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu