Aburul din casă

Timpul trece încet iar negrul devine rece, totul e un maraton fără sfârşit. Urmez visul din noapte, născut din lună şi probabil mort în răsăritul soarelui. Simt îmbrăţişarea lui rece cum mă arde, mi-e frică şi fug pe o stradă pustie măturată de trei vârtejuri cu forme de umbre cenuşii care se izbesc de bordură şi revin prin ricoşeu. Zăresc un felinar îmbrăcat cu frunze castanii şi nişte iarbă săltăreaţă ajunsă cam pe la jumătatea lui, tot încercând să-l sufoce. Ajung la el şi întreb cât e ceasul... Îmi răspunde că e prea târziu.
Zâmbesc ironic şi plec mai departe. Urmez luminile de pe strada întunecată care se schimbă intermitent în toate culorile reci posibile. Exact la două palme de fereastra cu flori albite, se vede o umbră alungită în sus care se mişcă după o muzică venită de la felinarul sufocat şi, tot în momentul trăit, se micşorează şi dispare, vântul dintre cele trei vârtejuri îmi suflă în ceafă şi mă împinge până ajung în centru.
Aici toate culorile sunt calde. Cineva mă opreşte din drum, stă nemişcat trei secunde apoi, cu un zâmbet scos din buzunar, mă întreabă dacă am un şerveţel pentru stiloul primit în dar de niciunde. Să-i ofer batista? Nu, e o amintire. Dar ce amintire ? Şi îmi iau o pungă cu pufuleţi umezi pe care o strâng în mâini şi fac mămăligă urmând să plec la peşte. Nu am undiţă dar găsesc un băţ în care înfig mămăliga şi îl bag în apă. Aşteptând văd o stea urcătoare. Oare unde se duce? Simt vibraţii în băţ... e un peşte... da, e un peşte de aur şi atât de minunat. Am trei dorinţe dar nu le vreau împlinite. Totuşi am să păstrez peştele, vreau să-l pun pe televizor.
Bucuros mă îndrept spre casă cu gândul că voi avea un peşte pe televizor. Pe drumul răsucit spre trezire, o amintire îmi loveşte sufletul... am vândut televizorul pentru băutură.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu