1727

Toamnă spre iarnă. M-am prăbuşit într-o prăpastie fără sfârşit şi nu vreau să dezamăgesc pe ei, cei care mă cred. Azi am ajuns pentru prima oara pentru că abia acum e gata maşinăria de călătorie în trecutul pierdut şi vreau să schimb viitorul lor, la început e frică pentru că eşti străin dar cu timpul te relaxezi.

Şi astfel ajung aici şi să nu crezi că e vis, în toamna lui 1727 unde totul e înflorit chiar şi toamna, perele sunt coapte pentru a patra oară iar pe jos nu sunt frunze niciodată pentru că nu cunosc bătrâneţea, nu există culori reci, totul e foarte cald şi plin de linişte iar când trec pe lângă copacii bătrâni chiar pot să aud cum îmi spun "bună ziua", iarba mereu verde mă gâdilă în tălpi la fiecare pas pe care îl fac, probabil asta e explicaţia de ce sunt mereu cu zâmbetul pe buze.

Ajung lângă un lac cu o insulă în mijloc unde sunt multe raţe verzi şi opt lebede albastre, toate se jucau acolo un joc de care nu am auzit, ele îi spuneau "jocul libertăţii". La un moment dat o lebădă roşie se aruncă în apă şi porneşte spre mine într-un dans foarte frumos, la numai patru metri de mal îmi dau seama că e o sirenă cu părul şi ochii foarte negri care treptat începe să iasă din apă, la dracu, e jumătate goală, cu sânii atât de perfecţi încât nici nu mai ştiu cum arătau şi cu o voce atât de frumoasă îmi spune:

- Tinere călător pot să te salut? Hai cu mine în apă să ne jucăm! Îţi place libertatea? Îndrăzneşte.

În acel moment m-am speriat şi am fugit dar pe drum mă gândeam de ce am făcut-o, de ce îmi era frică, de libertatea lor sau de culoarea caldă a lebedei, de dansul văzut sau de culoarea părului şi ochii sirenei sau poate îmi era frică că nu o să mai vreau să plec de acolo. Şi tot pe gânduri până ajung la un copac cu o formă foarte ciudată şi uscat, fără frunze şi flori, fără viaţă, pe o ramură groasă şi dreaptă stă o bufniţă jumătate albă jumătate neagră, cu un plasture la ochiul stâng, o aripă puţin frântă şi un picior mai scurt. Stau puţin şi privesc apoi foarte timid o întreb:

- Dragă bufniţă, ce se întâmplă cu tine ?

Puţină linişte şi apoi îmi răspunde foarte încet şi cu ură

- Au fost oamenii pe aici !

Şi atunci am considerat că e timpul să mă întorc la maşinărie şi să las totul aşa cum este; cald, linişte, liber, dans, colorat şi plăcut.



1927

Abia revenit din 1727, cobor din maşinărie şi mă trezesc în mijlocul unei bătălii. Armata inamică tocmai ne ataca baza, bombele cad din cer cu ascuţitul în jos penetrând pământul ca o ploaie de vară iar mitralierele îşi aşteaptă rândul, ca într-o simfonie fără final. Mă trezesc într-un şanţ împresurat de fum, totul e cenuşiu, aproape spre negru, lângă mine e un individ roşcovan cu părul murdar şi lăsat pe o parte, are ochi albaştri şi îl cheamă Victor, împărţim ţigara rămasă şi simţeam că e ultima. La un moment dat scoate din buzunarul inimii o poză veche, mototolită pe alocuri şi fără culori şi îmi spune zâmbind în suflet, căci pe afară e numai lacrimi:

- Vezi tu, prietene, ea este fata mea pe care nu am văzut-o niciodată şi nici nu am să o văd. De ce crezi că viaţa e scurtă şi plină de necazuri? De ce crezi că ce e frumos mă ocoleşte? De ce eu ?

Mă uit la el, nu zic nimic şi îi răspund cu o lacrimă purtata pe mâna stângă spre obrazul lui ce aştepta o mângâiere, privesc în ochii lui şi îi pasez ţigara.

- Hai, mai trage, lasă că vine soarele şi la noi.
- Crezi ? întreabă el încercând un zâmbet
- Cu siguranţă, timpul le face pe toate.

Din Vest ne mângâie o lumină slabă şi roşie, soarele se duce la odihnă, vine noaptea peste câmpul de suflete măcelărite, o linişte înfricoşătoare se abate asupra noastră, simfonia se opreşte şi luna veghează peste noi, e plină. O privim şi ea ne priveşte înapoi, privim zâmbind unu spre celălalt şi apoi alergăm în genunchi şi coate în speranţa că găsim ceva de mâncare, la un moment dat el se opreşte brusc, ochii i se îneacă în lacrimi şi mâna lui se duce spre inimă, tremura tot, stătea pe o mină. Mă priveşte în ochi şi apoi, zâmbind, se trage uşor spre dreapta şi urmează o explozie fabuloasă iar Victor e peste tot. Din cer adie peste mine un fum înecăcios şi praf, printre linişte coboară încet o poză cu un colţ puţin ars, o prind în palmă, o privesc şi o întorc pe verso, câteva litere se aşezau astfel: "fără tine o viaţă dar cu tine pentru eternitate. 1927 ".
Se crapă de ziuă, alerg spre Sud şi regăsesc maşinăria, sunt bucuros dar totuşi trist. Mă urc pe o treaptă şi privesc înapoi, praful şi fumul negru învăluise toată depărtarea. Şi plec.



Aproape de 1828

1927, un an greu şi prăbuşit. Maşinăria prezintă câteva erori de control, puntea de legătură dintre configuraţia automată şi relee a căzut, totul e confuz, nu ştiu unde ajung.

Mă trezesc lângă un munte călărit de nori albi aparent pufoşi. Plouă cald şi încet, e ceaţă foarte slab şi un vânt haotic ce suflă în rafale intermitente aducând diferite frunze ce se plesnesc de mine lăsându-mi urme pe ceafă şi în special pe spate. Aparatul de comunicaţie cu calculatorul central al maşinăriei înregistrează un semnal foarte slab pe o frecvenţă de 72,8 Mhz, canal pe care îl folosesc foarte rar şi în situaţii de urgenţă, mă gândesc să nu fie iar un scurtcircuit la condensatorii de filtraj legaţi în serie cu puntea finală de putere, îi dau un reset şi îl bag în buzunar. Privesc spre cer, e foarte cenuşiu, parcă s-a mai liniştit vremea. Pornesc pe un drum prăfuit şi pustiu, nişte boscheţi se rostogolesc dintr-o parte în alta a drumului şi dispar foarte brusc. Zăresc o formă confuză ce se ondula după mişcările mele, ba dispare ba apare şi tot mergând forma prinde contur din ce în ce mai mult, e o cutie poştală cu o uşă mică, vântul o închide şi o deschide făcând-o să scârţâie. E puţin ruginită, aşezată pe un lemn ceva mai gros înfipt în pământ, în interiorul împăienjenit e o hârtie îngălbenită şi împăturită în 4, o desfac, câteva cuvinte se aşezau simetric.

"desprinzându-ne din oglinzi ciobite
am ajuns să ne odihnim împreună
şi am poposit aici, strigând."

Ciudat. Am simţit un fior rece pe umeri, parcă cineva m-a mângâiat. Mă gândesc că lângă o cutie poştală trebuie să existe şi o casă dar în jurul meu e pustiu, praf, boscheţi şi nisip învârtit prin rafale de vânt. Aparatul de comunicaţie înregistrează alt semnal, ceva mai clar pe aceeaşi frecvenţă, pe ecran apare un mesaj confuz:

"ajutor. 1828,1728"

7 se schimbă cu 8 la fiecare 2 secunde, cifrele nu se stabilizează sub nicio formă, situaţia mă nelinişteşte, o eroare sau se întâmplă ceva. Se aude un zgomot din ce în ce mai tare, la un moment dat îşi face apariţia o maşină zburătoare ce se opreşte la câţiva paşi de mine, se deschide uşa şi coboară cineva aparent uman. Cu cât se apropie de mine realizez că nu este, pieptul şi picioarele sunt din metal iar un ochi e diferit şi roşu care tot mărindu-se, din el iese un semnal luminos ce mă paralizează şi îmi pierd conştiinţa. Mă trezesc întins pe o masă într-o cameră cu lămpi fluorescente. Ce rece e ! Pereţi albi şi rotunzi, fără colţuri. Aud un sunet ciudat, îmi duc mâna în buzunar şi aparatul dispăruse. La dracul ! Cum mai plec de aici ? Mă simt urmărit, pe un perete e un fel de melc cu un ochi mare destul de vizibil.

- Cine eşti? Ce faci aici? întreb creatura, privind-o în ochiul ce clipeşte foarte des

Sunt conştient că nu va răspunde, cu siguranţă nici nu înţelege. La un moment dat, tot privind în ochiul mare parţial negru, aud în mintea mea răspunsul.

"Sunt aici de o eternitate iar tu ai fost adus pentru remodelarea umană. Trebuie să pleci altfel vei ajunge ca ei. Aparatul e la etajul 7 în camera 28. Nu uita de ochelarii din oglindă."

Simt un sentiment ciudat, totul e confuz; ce se întâmplă, ce ochelari şi cum ies din cameră ? Întrebările se împleteau prin gândurile mele iar creatura dispăruse odată cu ultimul gând. Ceva mai spre dreapta, chiar lângă uşă e un fel de panou micuţ, cu siguranţă e de acces şi dacă are un port paralel e ca şi deschisă uşa. Privind în interior ajung la concluzia că nu există nici port paralel şi nici tensiune pe procesorul de pornire, pesemne că sunt stricaţi condensatorii de filtraj, de unde condensatori în această situaţie. Mă plimbam prin încăpere gândindu-mă şi la un moment dat văd o strălucire pe tavan, lămpile fluorescente, 6 la număr, fiecare are câte un condensator, legate în serie fac o punte şi am tensiune pe procesor, se deschide uşa. Minunat !

La prima vedere totul pare liniştit, un culoar puţin luminat, ceva mai în dreapta nişte scări. Pornesc până la etajul 7, un drum cam lung, parcă nu se mai termina, la fiecare etaj se aud sunete diferite, suflând greu într-un final ajung. Etajul 7, camera 28, exact la sfârşitul scărilor. E linişte, uşa descuiată, parcă aş fi aşteptat, interiorul e slab luminat, câteva transformatoare bâzâiau, îmi zăresc aparatul aşezat pe un pupitru de analiză, parcă îmi zâmbeşte, îl pornesc dar nu are semnal. Mă grăbesc să plec dar în minte îmi vin nişte cuvinte: "ochelarii din oglindă". Uitându-mă prin încăpere nu văd nimic ce ar putea semăna cu nişte ochelari, exact când să ies pe uşă, agăţată pe peretele din dreapta e o oglindă ciudată, nu are colţuri, nu e rotundă, nu are nicio formă. Fără nicio ezitare sparg oglinda, în interior strălucesc ochelarii, curiozitatea mă face să îi pun la ochi şi în acel moment totul se schimbă. La pupitrul central apare un calculator, posibil să fie creierul conexiunilor, printre diferitele opţiuni există şi posibilitatea autodistugerii şi astfel programez calculatorul pentru terminare peste 28 de minute.

Cu ochelarii la ochi îmi găsesc cu uşurinţă drumul spre ieşire. Vedeam lifturi ce nu existau înainte, părăsesc clădirea şi într-un final ajung la cutia poştală unde, foarte ciudat, exista o casă colorată în culori preferate, mov, violet şi negru. La intrare o întreagă familie îmi făcea cu mâna într-un semn de bucurie, pe cutia poştală zăresc melcul iar în gândul meu se aud cuvinte rătăcite ce îşi găsesc sensul.

"eternitatea mea îşi găseşte liniştea,
fericirea uitată înfloreşte pe buzele triste
şi soarele plânge cu lacrimi de bucurie."

Îmi zăresc maşinăria, cu plăcere sufletească pornesc spre ea, în spate o explozie infinită. Începe o ploaie caldă cu muguri de primăvară. Strigând, plec.