Cartea doar cu poze

E o zi de mai, plouată şi terfelită de furtuna nopţii trecute ce a sărit foarte aprig pe mine din nişte nori negri şi reci. O parte dintr-un copac bătrân a căzut peste floarea mea mov, sunt trist şi supărat, am mai găsit o petală şi plânge în palma mea. Se lasă ceaţă, ninge apoi plouă şi iar ninge, ea tremură şi ţipă, o strâng în palme. Ce tragedie! Visez! Mă trezesc visând sub un nuc cu aripi, deasupra capului e un curcubeu legat la ambele capete să nu fugă culorile din el, la 4 palme de nuc stă o veveriţă şi mă priveşte foarte insistent. Mai ştii când eram liber şi plecam la paradă? Mai ştii veveriţa care a întrebat cât e ceasul şi apoi mi-a cerut de mâncare? Ea este! Cu ochii negri şi gesturi plăcute se apropie de mine, tiptil şi zice:

- Ai ceva de mâncare ?
- Nu mai am ! răspund pe un ton slab
- Hm! schiţând un gest ironic se întoarce cu spatele şi pleacă

Mă gândesc de ce nu a întrebat cât e ceasul, pesemne că ştia răspunsul. Gândurile mele se împletesc prin curcubeul înodat şi se înfig direct în pământul de sub mine, care se învârte tot mai repede şi parcă văd viitorul coborât din aripile nucului ce se usca cu fiecare secundă. Caut umbrele ce mă strigau noaptea trecută înainte de furtună, ele au răspunsurile la întrebările mele legate de tulpina nucului aşteptând un vânt să le bată bine, până la sânge. Şi în timp ce mă legăn în aripile nucului, începe o ploaie foarte potrivită pentru starea mea ce mă apasă uşor pe creştet de câţiva ani buni, e însoţită de o vijelie ce aduce un miros parfumat şi foarte confuz de iasomie, nişte legături de trandafiri coloraţi coboară încet şi învârtiţi, iar în momentul contactului cu iarba transpirată de emoţiile ce veneau din trecut, se face noapte şi linişte, brusc şi violent.

Din întunericul înfricoşător mă fură somnul, trezit într-o cameră cu cinci pereţi puternic coloraţi în negru, doar patru căci unul este în alb. Lumina este foarte slabă pe aici şi pe acolo, exceptând câteva locuri unde este puternică ba chiar miroase puţin a ars, dintr-un tranzistor de tip PNP aşezat foarte strategic pe un raft ce stă gata să cadă într-un moment bine definit în timp şi spaţiu, un saxofon obosit suspină aceiaşi melodie încontinuu. O melodie pe care obişnuiai să mi-o cânţi în nopţile calde într-un anumit fel numai de tine ştiut, de fiecare dată era diferit şi mereu mă ducea pe tărâmuri nemaiîntâlnite, îmi aduc aminte de zâmbetul tău şi de felul cum o făceai numai pentru mine, toate acestea trăiesc mereu în inima mea.

E ora 8, privesc ceasul foarte tulburat, aştept să vină cineva, aştept de 4 zile, mi-a promis că vine în a 8 a zi din săptămână. Pereţii se mişcă, încep să văd lucruri ce prind contrast din ce în ce mai mult, raftul se prăbuşeşte, tranzistorul cade şi se sparge în multe bucăţi ce nu pot fi numărate, muzica tace, o linişte explodează din colţurile pereţilor ce încep să se rotunjească. Îmi alin oboseala pe un scaun cenuşiu şi puţin ruginiu prin câteva locuri, o bătaie slabă se aude dinspre un sertar mângâiat uşor de lumina ce cade exact peste el.

- Cine e acolo ? întreb speriat
- Deschide-mă ! se aude o voce înfundată

Mă ridic uşor, păşesc rar şi mă apropii de sertar, simt o adiere de vânt foarte rece ce îmi paraliza puţin mâna dreaptă, rămân blocat pentru 8 secunde, timp în care mai multe amintiri îmi străbat sufletul şi toate se opresc în momentul apariţiei unei noi bătăi. Foarte încrezător trag de sertar cu putere, e blocat, insist.

- E încuiat ! ţip isteric
- Cheia e sub preş. îmi răspunde o voce calmă
- Care preş ? întreb pe acelaşi ton
- Preşul de sub tine.

Îmi las privirea mirată uşor în jos şi zăresc un preş incredibil de mov, parcă se urcă pe mine, chiar îi simt parfumul, mă aplec şi cu o mână îl ridic, e atat de moale şi catifelat, zăresc o cheie argintie, foarte brutal o apuc, şi înfigând-o în yală, deschid sertarul. Trag uşor şi totul se luminează. O carte.