Labirintul fermecat - Începuturi

Iunie. 22. Uşor intrat în noapte. Peste 2 zile e lună plină. Momentan e prea întuneric să vezi gânduri. Din a doua cameră se aud şoapte, mai exact o muzică auzită doar de cine simte. Dar cine simte ?

- Mă m-ai iubeşti ?
- Nu ştiu. Mă gândesc dacă mai e ceva ca la început.
- Şi, ai răspunsul ?
- Nu, am obosit ! Prea multe căutări.
- Vrei să adormim ?
- Nu !

Peste drum se aprinde lumina. Etajul 2. Fără draperii. Ea intră în cameră cu un braţ de flori ce urmează să fie aruncate prin casă, mereu face asta. Hmm, m-am înşelat. Foarte încet se apropie de pat şi, cu atenţie, aşează fiecare floare. Sunt 28. Sunt trandafiri. Sunt roşii. Se dă 2 paşi înapoi, se opreşte şi priveşte florile. Îşi întoarce privirea spre stânga, spre fereastră, spre mine. Mă vede ? Se dezbracă, încet, rămâne goală un moment în acel loc, nemişcată, parcă visează. Cu paşi mici se apropie de balcon, deschide uşa şi păşeşte afară. Întâmplător plouă, picăturile îi mângâie trupul şi se scurg foarte încet până mai jos de glezne. Îşi ridică braţele şi privirea spre cer, zâmbeşte. Ce moment plăcut ! Un fulger o împresoară, şi dispare.

Mă trezeşte brusc un sunet de telefon ce măcelărea fiecare colţ de linişte. Întunericul rece se scurge pe pereţi. În fereastră îmi bat crengile unui copac ce se mişcă haotic, pe tavan dansează umbre într-o lumină slabă, pesemne că e furtună. Telefonul tace într-un final. Cine o fi fost? Privesc tabloul atârnat de o sfoară destul de vizibilă. Clipesc mai des, tot mai des, destul de des.

S-a aşternut liniştea în a doua cameră. Aparatul încă îmi cântă o melodie veche, chiar poţi auzi praful aşternut pe placă. Terminasem de scris în jurnal, mă legănam pe scaun acompaniat de un scârţâit, parcă e tot mai ascuţit cu fiecare zi ce-mi trece prin faţa ochilor. Aud un sunet bizar venit din spate, din hol. Rezemându-mă de pereţi îmi împing sufletul spre uşă, parcă drumul e infinit de lung. Tiptil şi tăcut, cu respiraţia grea scot capul pe uşă, holul se mişcă în stânga, în dreapta, în sus şi în jos. Hipnotizat, ajung în mijlocul lui şi rămân nemişcat rezemat într-un baston, la capăt o lumină albă şi o melodie cântată de o femeie, sunetul e plăcut şi înfundat. Mă atrage. Pe jos petale de trandafiri roşii. Vocea, tot mai clară şi mai caldă. Păşesc zâmbind în lumină cu un gând: " Dacă noaptea îţi cere să fii fericit. Să fii fericit! "

9 comentarii:

Liz spunea...

imi place sa te citesc in inceputuri mai mult decat in jurnale... dar asta stiai deja...

cineva... spunea...

draga, am acelasi cuvant ca de obicei: aplauze!!!
:)

MihaiPOPA.ro spunea...

Am ajuns şi eu aici... Şi-mi place!!! Surpriza cea mai mare a fost, însă, să descopăr că autorul a adăugat un link către MihaiPOPA.ro! Mulţumesc din suflet! Chiar când vroiam să adaug şi eu un link... CĂTRE ACEST BLOG...

k.g. spunea...

cu placere, ce de cuvinte minunate. parca e un paradis, parca e o melodie ce ti bucura sufletul, parca.....tiii , ce trece timpu'.

Liz spunea...

esti vesel si iti sta bine! Poate ti-a cerut noaptea sa fii asa...

k.g. spunea...

da. azi a fost o zi speciala. a fost o noua zi din viata. ma minunez de fiecare moment, pana nu dispare.

Acadeaua spunea...

Tu si scrisul tau! Enigma totala, pentru mine cel putin.
uneori imi dai o stare de liniste, alteori de tulburare. oricum ar fi, imi plac dispozitiile pe care mi le creezi.

k.g. spunea...

asta e bine. ai lipsit in ultimul timp, dulce acadea. si daca tot esti pe aici, incearca o poezie. incerci?

Acadeaua spunea...

nu ma mai fac de rusine, meccip. mi-a ajuns.

Trimiteți un comentariu