doar 1

Ce noapte cu lună plină şi stele bucuroase. Într-un final a adormit plângând. Dimineaţa, după un vis beat şi turbat, s-a trezit cu ochii în fereastră, florile înfloreau în soare, a sărit brusc din pat şi a ieşit în lumină, dormise îmbrăcat, a îngenunchiat în iarba verde ce miroase a primăvară posomorâtă, o mângâie iar în palme îi rămân lacrimile ploii, un sentiment îi paraliza sufletul, e îndrăgostit. Se ridică, zâmbeşte ghioceilor adormiţi şi fuge în mare grabă la locul unde ea, obişnuia să culeagă flori galbene în fiecare dimineaţă. O bucurie îi alintă obrajii, ea tocmai îşi culegea florile.

- Bună dimineaţa, soare ! zise el vesel şi zâmbitor
- Neaţa ! spuse ea privind uşor mirată dar bucuroasă că l-a regăsit zâmbind, ceea ce i se întâmplă rar şi de obicei credea că surâsul nu-i era adresat ei

El stă şi o priveşte cum culege florile, până când,ea, îşi ridică silueta şi îi zâmbeşte.

- De ce ai buzele uscate ? întreabă el mâncând seminţe şi privind speriat în partea dreaptă

Ea îşi muscă buza inferioară şi simte prezenţa unei dureri usturătoare. Chiar în dimineaţa aceea, în timp ce se spăla pe dinţi, a văzut buza crăpată, curgea sânge printr-o rană dreaptă şi mică, ce despărţea buza în două. În ciuda faptului că a dat cu multă cremă, totuşi buzele sunt uscate şi crăpate. Cum de el a observat ? De ce o întreabă ? Ce-i trece prin cap ? gândeşte ea în sufletul ei

- Nu te interesează ! răspunde ea evaziv şi continuă să culeagă flori

Of, iar îmi vorbeşte rece ! îşi răspunde el în sufletul lui înghesuit şi singuratic. Nu mai suporta tăcerea, simţea că vrea să explodeze de fericire dar se temea că nu o să-l vadă nimeni. În acel moment,el, plângea în sufletul lui, avea sentimente mari faţă de ea chiar dacă mereu îi întorcea spatele.

- Ştii, un gest sau un zâmbet, e mereu cât o mie de cuvinte. spune el pe un ton slab

Ea îl priveşte, nu ştie ce să creadă. El nu putea să se exteriorizeze în faţa semenilor, nu reuşea să intre în sufletul lor şi simţea că e mai bine să stea deoparte. Ea ar fi fost eliberată dacă l-ar fi simţit mai puţin închistat faţă de ea, nu reuşea să-l facă să zâmbească, simţea că zâmbetul de salut e o încercare grea de a acoperi o amărăciune, iar el doar mânca seminţe. Nu zice nimic, are ochii mici şi puţin sticloşi din cauza lacrimilor, ducându-i în pământ, suspină, acceptând blestemul. Pe ea o întrista situaţia, devenea rece şi parcă dimineaţa însorită se transformă într-o noapte neagră şi fără lună. El tăcea şi nu ştia dacă avea s-o mai privească la fel. Nu ridica ochii la ea. Oare a spus ceva ce nu trebuie. Ar fi vrut să-i citească gândurile. Se gândea că îi face rău şi nu ştia sigur cum.

La un moment dat, ea îl atinge uşor pe mână, el tremura, îl strânge puţin mai tare şi îl trage spre ea împresurându-l cu braţele, îl strânge foarte tare, el tace şi plânge. E fericit sau trist ?! Nu cunoaşte sentimentul. Rătăciţi unul într-altul, strânşi în braţe, tăceau din nou, o tăcere apăsătoare după care nu ştii exact ce va urma; pace, linişte, fericire, agonie sau suspine. Au ramas aşa, până când a început o ploaie de primăvară cu soare mustăcios ce scotea capul din când în când printre norii pufoşi şi albi, ghioceii înfloreau şi protejau ghiocelele, cei doi stăteau sub o umbrelă în ploaie, nu era frig dar nici cald, nu era fericire dar nici tristeţe. Erau doar 1.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu