Zălud

Din două mâini legate, strâns, cu flori albastre, se înălţa spre ceruri oarbe, fericirea. Iubirea infinită, ce izvora din buze, le împresoară trupurile goale, de fiinţă.
Şi, s-a trezit din visul zilei. Soarele coboară într-un apus isteric. Poetul cel zănatic, zăcea în balta lui de sânge depresiv, din care îşi picta pe foi murdare, poemele stricate. Adânc, în întuneric, cu părul scurs peste sprâncene, vorbeşte cu pereţii

- Mai am o zi! Apoi vă las să-mi spuneţi care-i leacul.

Tăcerea îl trezea în comă. Furtuna gândurilor mute îl împingea la scrieri crunte.

“ simt vijelia bolii

pictată pe fereastră,

cum bate-n jur, ascuns. „