O zi de magiun

Adormisem lângă prima bancă proaspăt vopsită, de unde obişnuiam să scot bani pentru pâine. Poziţionat strategic şi necesar, visam. Visul încerca să penetreze realitatea prin intermediul balelor, care curgeau ca la balamuc.
Nu plouă! Se crapă de ziuă, şi, se crapă bine. Momentul deznodământului se apropie iar situaţia prinde contur, un contur bine definit şi scos în evidenţă prin culori fantastice şi deschise. Mexicanul îşi face apariţia prin uşa din dos, spărgând-o cu piciorul, în mâinile puternice ţine o ladă plină de borcănele cu magiun (element necesar, special introdus în poveste). În momentul apariţiei celor două zâne cu părul bălai care tocmai erau gata de acţiune, mexicanul mă trezeşte tandru

- Bă! Hai că avem două tiruri cu magiun de descărcat.

Trezit în mijlocul problemei tensionate la maxim, ca un pui de struţ care iese prima oară la lumina lumânării, iau atitudinea necesară şi răzbat situaţia

- Da şefu.

Gândul meu terifiat, confuz şi bezmetic, cere răzbunare. Pun mâna pe telefonul fără fir, aflat la îndemână (a mea, a lui şi a câtorva persoane de faţă) şi îl sun pe Bebe Lăutaru' zis Rochi, în ideea că rezolvă problema într-un mod amical şi brutal. Frunzele curg prin aerul curat de dimineaţă, purtate de vânt, îşi găsesc alinarea pe strada pavată cu pietre de maroc, sculptate în diferite forme şi colorate strident. Soarele îmi mângâie creştetul, o atingere călduţă, razele lui tropicale îşi întind mâinile peste tirul cu magiun. Problema se complică, nu găsesc răspunsuri iar magiunul se topeşte. Se topeşte cu plăcere, curgând tiptil pe o bucată de pâine tăiată atent la 2 mm (pe aparat), mirosul e mirific, excitant şi de poveste. O poveste lungă, citită în şoaptă, pe margine şi cu mâna rătăcită în creştet.

Cu ochiul pe ceas, am împăturit salamul şi l-am aruncat, tandru, în gentuţă. Scormonind printre dinţi după resturi, cu o scobitoare, am plecat la treabă.