Doar dacă te oprești o clipă, măcar cât să-ți tragi sufletul, ai să vezi că plouă. Tocmai făcusem bătături de la pietrele mici și multe, parcă aruncate intenționat prin toată curtea, și m-am oprit să văd cum plouă peste notițele mele îngrozitor de frumoase.
Și am zărit, prin ceața umedă, reverii închise în cutii numerotate și așezate ordonat pe rafturi din incinte cu ferestre înțepenite și colorate, mirosuri de poezie ce îți stârneau stările nevrotice zăvorâte în camerele timpului.
Miroase a liniște. O liniște mută care te mângâie pe creștetul creierilor fantastici până te scufunzi în acel vis. O liniște care obișnuia să te împresoare în vremurile melodioase...dar să le intitulăm consumabile și apoi amintiri pentru păstrare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu