Raza de soare

Tocmai m-am trezit, deschid fereastra şi, ce să vezi, e primăvară. Nişte umbre calde vin de la copacii din faţă, şi se sprijină pe fereastra mea. Mă aplec să miros o floare, ciudată şi deosebit de mov, mă surprinde mirosul, e nou, necunoscut, şi plăcut, şi neplacut. Mă gândesc dacă are nevoie de apă si o întreb:

- Frumuseţe colorată, nu ţi-e sete ?

- Nu, mulţumesc! îmi răspunde ea zâmbind

Foarte supărat, închid fereastra şi mă îndrept spre dormitorul răvaşit de visurile din nopţile trecute, îmi petrec mâna prin cearşaful colorat intens cu acuarele şi găsesc un bileţel pe care scrie:

“te aştept la fereastra unde răsare luna.”

Zâmbesc puţin, şi mă îndrept spre fereastra din lemn portocaliu, acolo mă aşteaptă o veveriţă cu o umbrelă din pene de rândunică. Ce mă surprinde e faptul că afară nu plouă, iar culoarea umbrelei e foarte rece.

- Bună, plăcută veveriţă. Ce dorinţe te aduc pe la mine?

- Bună şi ţie. Uite, am venit să te scot la o plimbare! îmi răspunde veveriţa zâmbind

- Plimbare? La ora asta? Hmmm,bine. Oricum, nu aveam nimic de făcut azi.

Apare soarele, din nou, mai gălbui ca un pui mic de raţă născut de patru zile, în timp ce celălalt soare ajunsese deja pe la marginea zilei, pe care o trăiam delirant şi absurd. Dar asta nu face nici o diferenţă cu trecutul sau cu paharul de vin de lângă saxofon.

Deodată realizez că veveriţa nu e singură, ci insoţită de un vânt tomnatic, suspicios de rece pentru luna lui mai, şi de nişte trandafiri albi, răscoliţi chiar la intrare, pe treptele ferestrei. Şi astfel, am început să mă plimb cu veveriţa. Cărările se ramificau din ce în ce mai mult, dar noi, constant, fără să vorbim, alegeam acelaşi drum. După prima curbă, împreuna, descoperim un grup de muzicanţi îmbrăcaţi în cele mai colorate haine posibile, cântând o muzică pe care nu o mai auzisem niciodată, chiar şi casele sunt colorate precum hainele lor. După a doua curbă nu e nimic, doar o stradă pustie cu case alungite şi gri. A început să plouă, abia acum înţeleg sensul umbrelei colorate pe care o purta veveriţa. Aici, ne simţim singuri, dar protejaţi de o rază violetă ce porneşte dintr-o casă albastră care tocmai îşi deschide fereastra spre strada pustie. Ne-am agăţat amândoi de ciudata umbrelă, care, dintr-o răsuflare de vânt venită de niciunde, ne ridică până la înălţimea ferestrei larg deschise. Înăuntru se putea vedea la lumina lampii violete o fată, atârnată între oglindă şi lampadar, răsucindu-şi sprâncenele spre lună. Pe oglindă stă aruncată o eşarfă de culoarea roşu purpuriu, o pereche de papuci aruncaţi pe noptiera oglinzii, şi diferite perii de păr, de la cele mai mici dimensiuni la cele mai mari. Ea stă într-un colţ sprijinită pe marginea patului, fără nicio preocupare aparent, la o privire mai atentă, o puteai întrezări privind cu coada ochiului oglinda din celălalt colţ, în care, îşi reflecta o parte din păr şi piciorul stâng, frumos colorate de lumina rosie ce izvora de dincolo de eşarfă. O lumânare groasă, din care iese fum, e înfiptă într-o glastră de porţelan vechi şi spartă pe alocuri. Deodată femeia se întoarce, deloc mirată de prezenţa noastră trecătoare, şi ne salută politicos, nu apucăm să răspundem pentru că umbrela ne poartă din ce în ce mai sus şi nu mai sunt lumini aprinse în toată clădirea, şi de altfel, era unica lumină din toată strada.

Deasupra caselor, începem să vedem luminile altor case, lumini care, împreună, formează desene colorate în galben şi violet, al cerului, albăstrit de crivăţul apărut de niciunde, şi ne ducem purtaţi de umbrela din pene spre tărâmuri necunoscute. Trecând de dealurile şi apele de sub noi, ajungem exact deasupra unei case castel cu geamurile transparente. Într-o alunecare lină, umbrela, ne lasă ca prin minune pe covorul din faţa intrării unde e o uşă puţin deschisă, şi ştiam că e pentru noi, că cineva sau ceva ne aşteaptă, şi tocmai de aceea am plecat mai departe. Se pare că suntem departe de orice, iar drum de întoarcere nu există, doar lumina lunii, care sparge bezna ce ne înconjoară. În lumina ei, penele umbrelei personajului meu, păreau că prind viaţă, frământau la orice adiere de vânt, şi astfel, înţelegem amândoi că e timpul să ne întoarcem acasă.
Ne prindem amândoi de bastonul umbrelei iar aceasta nu întârzie să se ridice de la pământ, cu o zvâcnire neaşteptată pentru amândoi, zborul devine liniştit şi lin.

Şi din nou începe ziua, de data asta cu un soare mov, care dă peisajului un soi de nebunie. Nu îmi e teamă şi, deşi nu ştiu cu cine zbor sub umbrela de pene, personajul de lângă mine avea o tăcere liniştitoare, nu simt să-l întreb nici cine e, nici de unde vine. Şi astfel, mă trezesc undeva la marginea patului, iar în timp ce îmi pun papucii în picioare, realizez că sunt papucii domnişoarei din camera cu lumină violetă, nici decum papucii mei albastri. Merg spre bucatarie, trec pe lângă saxofon şi văd paharul de vin gol. În bucătărie, sprijintă de chiuvetă, zăcea potolită umbrela cu care zburasem împreună cu veveriţa toată noaptea. Ating cu mâna penele umbrelei şi acestea tresar la atingerea mea, ca spulberate de vânt. Şi, în momentul următor, apare în uşă cineva cu două cafele calde şi plăcut mirositoare, deşi urăsc cafeaua, totuşi papucii şi umbrela îmi prilejuiau o relaţie aparte cu intimitatea mea, prezenţa personajului în bucătăria mea era deja prea mult. Să nu te superi, rază de soare !